Unul dintre cartierele centenare ale Oradiei, Dorobanţilor, a apărut ca zonă rezidenţială în urma reformei agrare din anul 1921, la fel ca Ioşia, întinzându-se în perimetrul delimitat de actualul bulevardul Cantemir şi marginea Velenţei.
BIHOREANUL vă arată povestea zonei cunoscute la început sub numele Râtul Comandantului.
Se "dă" pământ!
În timpul Primului Război Mondial, Regele Ferdinand I le promitea soldaţilor "pământ" după ce va veni pacea. Zis şi făcut. În 30 iulie 1921 era dată Legea de reformă agrară pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, prin care erau expropriate moşii şi terenuri bisericeşti, de regulă mai mari de 50 sau 100 de iugăre (adică 28,77 şi, respectiv, 57,55 hectare), acestea urmând să fie lotizate şi distribuite pentru uz agricol, păşunat sau ca locuri de casă pentru cei îndreptăţiţi, în special ţărani români, dar nu numai.
În oraşe şi în comunele mai mari s-au repartizat şi locuri de casă cu scopul colonizării cu români, pentru echilibrarea balanţei etnice, net favorabilă etnicilor maghiari şi evrei. Noile cartiere, numite şi "colonii", aveau locuri de casă, între care se trasau drumuri şi se constituiau şi rezerve pentru pieţe şi parcuri, arată istoricul Blaga Mihoc în lucrări dedicate subiectului.
Astfel de cartiere au apărut în Oradea, Salonta şi Beiuş, fiind caracterizate prin geometria străzilor şi alinierea clădirilor. Împroprietăririle au început în 1924, majoritatea solicitărilor venind din partea funcţionarilor publici, a muncitorilor, militarilor şi ţăranilor. În Oradea au fost mii de cereri, dintre care cam 2.000 au fost rezolvate favorabil. Autorităţile încercau să convingă oamenii să ceară autorizaţii de construire, însă nu întotdeauna cu succes.
Un nou cartier
Cartierul Dorobanţilor - astfel denumit datorită proximităţii faţă de cazărmile militare - a apărut în zona Râtul Comandantului (numită în perioada interbelică şi Livada Comandantului), pe locul unei păşuni a Primăriei aflate între cazarma honvezilor (azi Muzeul Militar), sudul străzii Vámház (azi Evreilor deportaţi) şi o mică zonă de case din strada Banya (acum Cantemir), numită popular Commandáns rét (rét însemnând luncă). Latura sudică era mărginită de albia Peţei.
Exproprierile pentru locuri de casă au început în martie 1926 şi s-au încheiat în 1928. Străzile au fost trasate drept şi au primit denumiri, probabil, în 1931. Până în martie 1930 se construiseră peste 100 de locuinţe, iar cei care s-au mutat aici au fost ofiţeri, funcţionari, profesori, magistraţi şi meseriaşi, în principal români.
Deşi Primăria recomanda stilul neoromânesc, doar câteva case au fost construite astfel, de pildă cele din străzile Ion Vidu nr. 16/A (foto), Nicolae Olahus nr. 13 şi strada Cloşca nr. 39. "De la prima aruncătură de ochi simţi că proprietarul nu va face pureci aci", remarca Gazeta de vest, sugerând că proprietarii caselor mici şi simple urmăreau să le folosească pe termen scurt. Majoritatea aveau faţade nedecorate, unele cu baza pavată cu piatră de râu, şi acoperişuri cu ţiglă.
Fără apă
În 1931 se punea problema alimentării cu apă a cartierului, fiind necesare şi alte utilităţi - canalizare, drumuri, electricitate. Doi ani mai târziu, pe unele artere, precum Ioan Raţiu (azi Cloşca), s-a nivelat carosabilul, s-au introdus electricitatea şi canalizarea, pe jumătate sau integral pe cheltuiala riveranilor.
Şi pe strada paralelă, Nicolae Zigre (azi Horea), au fost aduse utilităţi, dar aceasta nu era nivelată. Strada Lahovary (azi N. Olahus) fusese pietruită chiar în acel an. Totodată, străzile mici erau desfundate şi fără utilităţi, precum Ion Găvănescu (azi Ion Vidu) sau Rimler Károly (azi Constantin Tănase). Despre pavări sau asfaltări încă nu putea fi vorba, din motive financiare.
În vara lui 1938 locuitorii străzii Ţepeş Vodă, majoritatea funcţionari, erau nemulţumiţi de "murdăria groaznică care domneşte peste tot", Gazeta de vest remarcând că "trebuie să fii mare viteaz" ca să străbaţi această arteră. Pe timp de ploaie "trăsurile nu pot circula deloc", iar "băltoacele se menţin săptămâni în şir", aprovizionarea riveranilor cu lemne fiind grea. La fel, pe strada Turnătorilor (azi Jean Jaurès), canalizarea şi pietrişul erau "visuri mult invidiate, care însă ar trebui realizate cât mai urgent", arăta ziarul. Din 1935, riveranii erau obligaţi la plata taxelor pentru măturat, stropit şi transportarea gunoiului, deşi aceste servicii nu existau în cartier nici măcar după alţi doi ani, după cum scria Porunca Vremii.
Totuşi, cartierul continua să crească, cu noi case (foto). Din toamna lui 1933 copiii au putut frecventa grădiniţa şi şcoala primară din strada Mărăşti 3-5, aflată dincolo de marginea cartierului.
Se face lumină!
Al Doilea Război Mondial a prins locuitorii tot cu problemele nerezolvate. Străzile cartierului au fost redenumite de administraţia maghiară, de pildă, în Andrássy Gyula (Horea de azi), Szálka (azi Sextil Puşcariu), Frangepán Kristóf (acum Gh. Costa-Foru) ori Nádasdy Ferenc (azi Ronald Reagan).
După ce Oradea a revenit între graniţele Regatului României numele au fost din nou schimbate, noile denumiri fiind Horea, Cloşca, Crişan, Grigore Ureche şi Gala Galaction, cum sunt azi, Dimitrie Lascu (azi Teiului) sau Lev Tolstoi (azi Privighetorii). Numele cartierului a fost schimbat în Dorobanţi/Dorobanţilor către finalul anilor 1940, dar variante ale vechii denumiri au rămas în uzul popular chiar până în anii ’70.
În vara lui 1946, pe câteva străzi s-a introdus iluminatul public, iar până în 1949 au fost amenajate unele trotuare. Între timp, piaţa centrală era însămânţată de riverani cu zarzavaturi. Totuşi, s-a renunţat rapid la grădină, căci localnicii obişnuiau să-şi scoată vitele la păşunat în acel loc. Gunoiul era transportat doar primăvara şi vara, iarna drumurile fiind impracticabile. E lesne de imaginat atmosfera. "Începând să putrezească, gunoiul împrăştie un miros cât se poate de neplăcut", arăta cotidianul Crişana în vara lui 1953. În 1954, opt străzi încă nu aveau apă potabilă, în acel an fiind electrificate ultimele şapte străzi din zonă.
Un pas în faţă a fost deschiderea unui cămin cultural, botezat "1 Mai", cu sală de spectacole cu 500 de locuri, bibliotecă cu 600 de volume, table de şah şi mese de tenis. Primul program artistic era prezentat în septembrie 1951, iar în dotare intra şi un radioreceptor. Căminul avea propria echipă artistică şi un cerc de lectură. Pe strada Anatole France funcţiona o şcoală elementară (azi Grădiniţa nr. 46).
Integrat urbanistic
În anii ’60 şi începutul anilor ’70 cartierul a intrat în modernizare. Apa curentă era introdusă pe ultimele străzi în 1963, când a fost deschis şi dispensarul din capătul străzii Horea (foto). Pentru prevenirea inundării cartierului, albia Peţei a fost curăţată şi adâncită în 1966 între strada Cantemir şi Calea Aradului. Parcul circular din centrul cartierului a fost amenajat din 1953.
În zonă s-au construit şi blocuri. În perimetrul străzilor Vaporului (azi R. Reagan) şi Feldioarei au fost ridicate la începutul anilor ’70 aproape 800 de apartamente în clădiri cu patru etaje, majoritatea din elemente prefabricate, plus o grădiniţă. Pentru elevi exista o şcoală în strada Triumfului (azi S. Puşcariu), din Cantemir. Continua şi construcţia de case, iar străzile principale erau asfaltate.
Ultima a fost asfaltată R. Reagan, în 2010, cu ocazia prelungirii cu un nou pod peste Peţa până la strada Atelierelor. Străzile au fost ulterior modernizate, în 2022 fiind reasfaltate cele din partea vestică, odată cu refacerea reţelelor de apă şi canalizare. Parcul 22 Decembrie a fost modernizat în 2003 prin dalarea aleii principale, schimbarea lămpilor şi amenajarea unor locuri de joacă, urmând să treacă printr-o refacere totală în curând. Un alt spaţiu verde se află în vecinătate, parcul Teiului, lângă el fiind ridicate o biserică ortodoxă şi una reformată.
Continuă să apară construcţii noi, iar strada Horea (foto), artera principală, are tendinţa să devină una cu apartamente, spaţii comerciale şi birouri. Cartierul Dorobanţilor păstrează, însă, şi acum elemente din toţi cei o sută de ani de la înfiinţare, într-un ansamblu urban în continuă transformare. Un cartier semicentral, liniştit, dar totuşi adaptat vremurilor.
CREŞTE ORAŞUL
Noi cartiere ale Oradiei
În urma reformei agrare, în anii 1920-1930 au apărut noi cartiere: Ioşia (foto jos), Cantemir-est, Râtul Comandantului (Dorobanţilor), Katona (în sudul Velenţei), Crişan (zona străzii Păcii), Köblös (zona Lacu Roşu) şi alte "colonii" mici în vestul cartierului Olosig, precum Ardelean, Molnár, Fazekas, Dosu, Buk, Salomon ori Munk-Moskovits, după numele proprietarilor de terenuri.
Dacă în cazul cartierelor mari vorbim de o sistematizare urbanistică gândită pe termen lung, cu străzi drepte, "coloniile" mici s-au dezvoltat haotic, pe drumuri neregulate. În toate cazurile, în perioada interbelică noile zone de locuit s-au caracterizat prin lipsa utilităţilor şi clădiri, majoritatea, de proastă calitate.
Au existat şi diferenţe. Râtul Comandantului era locuit de persoane cu bani, având locuinţe bune şi posibilitatea de a cofinanţa lucrările edilitare, pe când Ioşia era o mahala cu case din chirpici şi cărămidă, fără utilităţi, aflată într-o zonă inundabilă.
Localnicii cereau Primăriei să le rezolve problemele, dar apariţia rapidă a noilor cartiere nu putea fi susţinută de un ritm similar de amenajări şi utilări. Ca urmare a extinderii oraşului într-un timp scurt, populaţia a crescut de la 68.081 locuitori în anul 1920 la 81.104 în anul 1937, proporţia etnicilor români urcând de la mai puţin de 10% la 26%.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.